Cand auzi ceasul avu senzatia vie ca deasupra tavanului erau zece ciocane, fiecare cu ritmul lui... Deschise ochii, incercand sa trezeasca intai simturile. Pleoapele grele nu vroiau sa o asculte. Se intoarse pe partea cealalta si reinvie visul care fusese oprit prea devreme. Nu mai regasi aceeasi aroma...
Tinea cana ei mare cu ambele maini si se uita pe fereastra la o noua zi, peste aburii cafelei. Dincolo de sticla era un intreg univers de fiinte, de emotii si de esecuri. "Oare ziua de azi imi va aduce o noua durere?" Era neutra joia, doar ca ultimele zile fusesera un calvar pentru ea, era impovarata de prea multe ganduri si procese de constiinta. Primul gand al Evei, atunci cand era agresata de tot ce o inconjura, era sa se intrebe "EA cu ce a gresit?" Poate o deficienta de educatie, poate o fire uneori slaba, poate intr-adevar o virtute, intotdeauna avea nevoie sa verifice ce gresise ea, ca apoi sa ii judece si sa ii condamne pe cei din jur. Se ferea insa sa recunoasca lucrul asta, desi stia ca undeva ascuns in ea era un calau gata sa duca la ghilotina pe cei care o raneau.Simtea nevoia sa fie ea cu ea azi. Sa isi ia bula aceea fragila ca de sapun, sa se inconjoare cu ea si si treaca neobservata prin marea de oameni grabita sa nu scape o fractiune din astazi. "Prostutii... Daca s-ar opri pentru 5 minute sa observe o privire, un gest, o raza de soare... Ar fii infinit mai bogati." Eva era obosita de toata incrancenarea in a atinge scopuri materiale, ii era dor de un zambet mut, inchis in ea, luminat prin privire.
Astazi era programata la un control medical general. Trecu prin cabinetul fiecaruia si realiza ca parca era o alta persoana cu fiecare. A fost tematoare, fragila, intrebatoare. A fost senina, purtandu-si cu mandrie zambetul pe care exersa sa il arate mai des. A fost inconjurata de propriile ziduri, incercand sa se protejeze. Psihologul a intuit-o imediat: "Eva, nu este o crima sa ai o carapace. Ai o sensibilitate pe care incerci sa o ascunzi. Foloseste-o, nimeni nu este de fier si nu este nevoie ca tot timpul sa incerci sa pari ceea ce asteapta ceilalti de la tine. Fii tu! Esti o persoana frumoasa!"In timp ce iesea pe usa clinicii se gandea la ce ii spusese psihologul cu ochii aceia calzi. Desi o studiase, o detaliase, o pusese pe un panou si o examinase intr-un fel didactic, nu uitase nici un moment ca este o persoana, ca inauntru bate o inima si ca in mintea ei sunt mii de ganduri si de intrebari. O acceptase. Asa cum era ea. Mai mult, o validase. Primise o aprobare, desi se simtise (si inca se simtea) extrem de expusa. Se uita cu un soi de mila la vena care fusese brutalizata. Capatase o culoare albastruie, iar durerea era dovada faptului sa fusese rupta o parte din ea. "La fel cum doare o despartire de cineva drag... Am nevoie de timp si de apogeul intensitatii durerii pentru a ma putea vindeca."
Joi ii inspira un bistro sic. Hotari sa isi faca un cadou si sa se abata de la drumul spre casa. Gasi o cafenea retrasa, cu terasa, cu umbra si racoare unde se opri singura. Poate ca ii lipsea o persoana care sa ii tina companie, insa ii era prea dor de ea si oricum in mijlocul zilei toti prietenii ei erau ocupati. Ziua asta ii semana, schimbatoare, cand senina, cand rece, cand zambitoare si insorita - o reprezenta. Avea senzatia ca era pierduta intr-o mare de oameni care nu vorbeau aceeasi limba, care nu aveau ochi sa vada, dar ii placea. Asta isi dorise de la azi: sa fie invizibila. Avea nevoie sa isi regaseasca echilibrul. Sa se regaseasca pe ea. In ultima perioada se vazuse doar prin ochii celorlalti, uitase ca era Eva. Mereu in incercarea de a schimba ceva, de a se adapta, de a face pe plac celor importanti, uitase sa faca o analiza proprie. Ramasese in contact cu doar cateva parti din ea, de restul se rupsese. Si le vroia inapoi. Se ridica de la masa si ii zambi chelnerului. O uimise de cand intrase in cafenea - era un copil, banuia ca inca nu implinise 18 ani. Era atat de senin, de cald si de respectuos incat reusise sa o impresioneze. Il admira, il aprecia, dar o durea si sufletul de acest copil ratacit intr-o lume a adultilor. Ii amintea prea mult de ea. I se facuse dor de casa, de camera ce ii purta amprenta si mirosul, de locul acela unde putea sa fie ea insasi. Pasii o dusera incet spre carapacea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu