Aroma clipelor prea mult - 8. Ardei iute

Undeva sus la mansarda locuiau doua personaje foarte pitoresti. Numele lor? Vasilica si Neuro. El si ea. Un cuplu poate nu foarte reusit, poate nu o alianta facuta in Ceruri, insa atat de colorati si simpatici incat nu aveai cum sa nu ii indragesti. Probabil ca in acea mansarda mai existau si alte personaje, insa atat slab conturate, incat nu merita mentionate.


El (Vasilica, pentru a fi exacti), masculul feroce perfect: abil, interesant, indraznet, misogin pana in maduva oaselor, acid si spiritual, critic si amuzant, din cand in cand isteric, putand insa juca si rolul gentlemanului perfect (desi in sinea lui se tavalea pe jos de ras). Ea (tot pentru exactitate, Neuro), o fiinta fina, aproape fluida, transparenta si diafana, uneori lipsita de imaginatie, loiala, calda, buna, serioasa, cu principii foarte clare, morala si corecta, atat de buna incat uneori era de-a dreptul prostuta, timida pe alocuri, dar atat de dulce, incat iti venea sa o iei in brate de teama sa nu i se intample ceva rau. Activitatea lor de baza? "Innebunirea mea de cap!" isi spuse Eva.


Avantajul lui Vasilica era corpul lui: un viermus alunecos, insa dotat cu pumni puternici si genunchi tari. Poate un fel de hibrid. Distractia lui favorita? Aplicarea unor tratamente de corectie (cu rolul de aducere pe calea cea buna, orice ar fi insemnat asta in capul lui) lui Neuro, care de multe ori se gasea fara aparare in fata unui atac atat de virulent. Avantajul lui Neuro? O gura imensa si niste plamani asortati. De fiecare data cand se isca vreo confruntare rezultatul se concretiza in mutarea mobilei in micuta mansarda. Eva trebuia sa intervina din cand in cand, pentru a face pe arbitrul si pentru a rearanja minunatele piese de mobilier.


Intr-o seara, un barbat foarte interesant si enigmatic o lua pe Eva cu asalt (pe ea, impreuna cu cei doi locuitori colorati de la mansarda) pentru o specialitate turceasca si o plimbare noaptea in parc. Mancarea a fost excelenta, pana la punctul la care ochii Evei s-au inundat de lacrimi, iar Vasilica a luat-o razna. Sa dezvaluim cauza: un ardei extrem de iute ascuns bine printre ingredientele care alcatuiau acel curcubeu de arome atat de savuros. Vasilica si-a iesit din minti, oferind o reprezentatie de zile mari. Degeaba incerca Eva sa il calmeze, sa il linisteasca, degeaba si Neuro facea tot ce ii statea in putinta, era o tornada dezlantuita. Misteriosul insotitor al Evei fu singurul care reusi sa il potoleasca, insa numai in timp si prin eforturi sustinute. Armele sale - un vin bun, o carte excelenta si o tigara de foi. "Trebuie totusi sa admit ca pana si lui i-a luat ceva timp", gandea Eva acum. Intrebarea care staruia insa in mintea ei era urmatoarea: "sa fi fost vorba de solidaritate masculina sau misteriosului strain sa ii fi cazut cu tronc cele doua personaje si viata lor atat de palpitanta?"

De ceva vreme Eva reusise sa il scufunde pe Vasilica intr-un somn adanc, asemanator unei stari de coma. Neuro i-a fost un tovaras foarte bun, un partener de nadejde. Insa amintirea unui galeti de lalele, a unei mese gatite special pentru ea si a unei piese de teatru recitate pe genunchii ei incepeau acum sa il readuca la viata. "Si iata dilema: sa il trezesc pe Vasilica sau sa il anesteziez la loc pentru a pastra consecventa unui trai linistit?" Eva avea o singura teama, dar nu vroia sa ii dea contur. Lua un mar verde mare de pe platoul de fructe din camera ei, macar avea certitudinea ca nu va gasi la mijloc un ardei iute...

Cu dedicatie, pentru J

Aroma clipelor prea mult – 7. Granite

„Am din ce in ce mai des senzatia ca cei mai mari dusmani ai nostri suntem chiar noi.” Eva era frustrata, enervata de neputinta... de faptul ca nu era ascultata... ca prea multe le faceau altii si ea trebuia poarte povara pentru ei... Era constienta ca si ea avea masura ei de vina: se implica prea mult. Insa erau anumite persoane de care nu se putea detasa indeajuns.

O fire uneori prea independenta, i se parea injusta o astfel de atitudine. Se simtea folosita. Poate fara intentie din partea celuilalt, insa asta nu avea rolul sa stearga aceasta impresie. Eva accepta greu ajutorul cuiva, erau cativa oameni la care putea apela si cu care se simtea in largul ei sa o faca. De cand isi aducea aminte ura sentimentul de „atarnache” (cum ii placea ei sa spuna), de persoana dependenta, care se lasa in carca altcuiva. Gasea in ea destule resurse pentru a ii ajuta pe cei din jur, uneori mai mult decat era cazul sau decat se asteptau ceilalti de la ea. Insa atunci cand se vedea pusa in fata faptului implinit si primea si imperativ acel „ajuta-ma” avea o senzatie acuta de incorsetare care o facea sa se simta ca un leu in cusca. Legata de maini si de picioare si obligata sa ia pe umerii ei o povara pe care poate nu ar fi vrut sa si-o asume. Era o problema mai mult de morala: „sa fiu egoista si sa imi vad de mine (lasand astfel pe cineva la greu) sau sa fac tot ce pot si ce tine de mine, la fel ca ultima data, ca penultima data...? De cate ori voi mai trece prin asta? Unde trag linia?”

O depasea aceasta lupta. „De ce nu inteleg oamenii astia ca singura persoana care ii poate ajuta sunt chiar ei insisi? De ce nu fac nimic pentru ei? De ce este mai important sa lesine de prea multa munca decat sa aiba grija de ei, decat sa isi asculte corpul atunci cand da semne ca e aproape de limita? De ce le vine mai usor sa isi piarda increderea in ei decat sa se analizeze pentru a-si cunoaste putintele si neputintele?” Eva era departe de a ajunge la o concluzie. Ce era cert pentru ea era faptul ca de multe ori era un spectator al granitelor nedefinite. Oricat s-ar fi straduit sa ajute, nu putea face nimic decat sa stea pe margine sa priveasca. Era ca si cum ar fi strigat fara sa o auda cineva. O alta granita: cea dintre vizibil si invizibil - era observata doar atunci cand era nevoie de ea sa preia responsabilitatea altcuiva. „Poate este doar o impresie exacerbata de frustrarea de moment...” Cu toate astea, ar fi vrut ca uneori sa aiba un caiet mare, pe care sa il tina pe genunchi ca un copil si pe care sa scrie cu carioca colorata si cat poate de mare: FA TOTUL PENTRU TINE! ESTI SINGURUL CARE POATE!

Aroma clipelor prea mult - 6. Revolta Evei

"Fi-r-ar..." Eva avea o stare de agitatie care nu i se potrivea, dovada si faptul ca se taiase. Era in bucataria ei, pregatindu-si ceva de mancare. O obseda un gand: se saturase de prefacatorie si de falsele valori. Astazi realizase ca in ultima perioada se lasase trasa in jos si ca isi pusese ratiunea proprie intr-un con de umbra. O perioada cazuse prada unor valori care nu erau ale ei. Incercase sa vada daca nu cumva ale ei erau gresite, incercase sa se schimbe. Astazi era momentul adevarului pentru ea.

Acum se gandea la toti acei oameni care au reusit sa razbata, sa isi depaseasca conditia si pe ei insisi, insa pastrand si valorile pe care Eva le admira atat de mult: onestitate, modestie, uneori umilinta, consecventa si bunatate. Avea multe exemple in jur de oameni cu o mandrie bine dezvoltata… Chiar si ea era mandra si orgolioasa din cand in cand, si poate prea mult in ultima vreme. “A venit momentul sa imi vad lungul nasului…” Simtea nevoia sa se scuture de toate non-valorile care simtea ca se lipisera de ea, unsuroase, urat mirositoare si hade. Observase ca incepuse sa asculte mai putin si sa vorbeasca mai mult… “Uneori tacerea este cel mai bun raspuns”. Oare egoismul o acaparase? Ar fi preferat sa spuna ca nu, insa…

Sunt oameni pe care ii admiri pentru ca sunt. Multi dintre ei nu isi vad valoarea, nu au destula incredere in fortele lor, insa atunci cand isi pun talentul la treaba realizeaza lucruri minunate, care iti fac pielea de gaina. O mama care isi creste singura copiii, care le da adevaratele valori, se sacrifica pe ea, dar care inca stie sa zambeasca si vrea mai mult de la ea. Un copil cu handicap, in carucior, care picteaza divin. Un orb care canta dumnezeieste.

Eva citise undeva ceva care spunea asa: “cea mai buna relatie este cea in care iubirea reciproca depaseste nevoia fiecaruia”. “Poate ca n-am iubit destul in ultima perioada.” Era constienta insa ca pentru a iubi era absolut necesar sa se iubeasca pe ea, sa se accepte, sa se inteleaga. Fara asta nu putea da mai nimic.

Salata pe care si-o pregatea era aproape gata, lipseau doar mirodeniile. Era sovaielnica si abia acum realiza asta. Cand era vorba de decizii simtea nevoia ca altcineva sa le ia. Parca ii era frica de ea, de faptul ca deciziile ei vor fi gresite. Cineva ii spusese ca are in ea toate raspunsurile. Si ca ar fi bine daca s-ar baza pe instinctele si pe judecata proprie. Simtea de parca in ultimele saptamani urlase tot timpul. Isi strigase frustrarile, isi tipase nevoile… Ii era dor sa taca.

Aroma clipelor prea mult - 5. Scrisoare

"Mi-e dor sa te adun din ganduri, sa mi te inchipui, sa ma stradui sa te regasesc sub umbra unui vis.

Cateodata mi-as dori sa fim o amintire. A mea, a ta, a amandorura. O amintire imbratisata printre arome de gand. Sa uitam ca am fost si sa ne amintim pe noi. Mi-e dor de gustul iubirii pierdute. Totul se transforma in ceva tern si aproape fara viata. Deviem pe drumuri prea lumesti si uitam sa traim pentru celalalt. Jocul acela obsedant, dureros, incitant si atat de drag se pierde, isi pierde consistenta.

Ti-as da intalnire in memorie, intr-o lume putin mai veche, dar atat de familiara. Ne-am schimbat prea mult?

Eu inca mai caut..."

Aroma clipelor prea mult - 4. Escapada in orasul primei iubiri

Imbracata cu o bluza roz, care sa ii ridice tonusul, dar care sa ii dea si aura de copila pe care o cauta, Eva se urca in tren la 7 dimineata, pentru a se reintoarce in orasul primei ei iubiri. Avea prieteni acolo, dar le ceru iertare in gand pentru ca ii folosise drept scuza. Ii era dor sa revada locurile in care a trait pasiunea unei clipe oprite in timp si in sufletul ei. De locurile in care se plimbase de mana cu cel care o facuse sa se simta intreaga, fie si pentru cateva momente. De sentimentele care spera ca vor fi persistat in locul de unde si-au luat acele inele superbe. Desi o ranise enorm, nu ii purta pica. Ea alesese sa il pastreze in sufletul ei pentru tot ce o invatase, pentru tot ce fusese ea cand el ii era alaturi si ii zambea.

Fata in fata cu ea era un barbat, probabil de varsta ei, care ii zambea a intrebare. Eva se fastaci putin, nu era obisnuita cu astfel de abordari, le ura de cand se stia, insa acest barbat era atat de bland incat nu il putea privi ca pe o amenintare. Au intrat in vorba, si-au tinut companie pana la destinatie, insa Eva nu lasa loc pentru nici o punte de legatura. Ajunsa in gara, cobori si se opri pe peron pentru a se lasa rasfatata de razele orasului ei de suflet, pentru a absorbi prin nari toate amintirile pe care le lasase aici.

Merse pe jos pana in centrul orasului, pe drumurile care i se intiparisera atat de bine in minte. Trecusera niste ani, insa acum amintirea lui, prima ei dragoste, era atat de vie ca aproape o putea imbratisa. Isi aminti cat de protejata se simtea in bratele lui, cat de simplu era sa spui "te iubesc", cat de frumos era sa nu ai nici un dubiu. Nu il putea uri, el o invatase sa iubeasca. Complet. Fara bariere. Fara semne de intrebare. Cauta magazinul lor de bijuterii. Era inca acolo. Intra melancolica inauntru si se uita la vitrina. Nu gasi nimic asemanator. Nimic de acolo nu se compara cu frumusetea celor doua inele. Iesi pentru o cafea.

Nu ii era teama sa stea singura, inconjurata fiind de barbati. Stia ca era atat de concentrata in trecutul ei, incat aproape devenea invizibila. Sau cel putin pe seama acestei impresii dori sa puna intarzierea chelnerului...

El o ranise. Ii calcase sufletul in picioare, ii smulsese inima din piept si o facuse bucati. Dar intr-un mod miraculos, Eva era acolo mai intreaga decat oricand, multumindu-i Celui de Sus pentru ocazia de a simti ce a simtit. El a fost cel care a insistat, care a cucerit-o, care a venit dupa ea. Pe Eva dragostea aceasta a lovit-o fulgerator si extrem de puternic. Insa intr-o dimineata s-a trezit plangand, cu senzatia ca i s-a rupt sufletul in doua si ca saraca ei inima urma sa cedeze in orice moment. In acceasi zi el ii spusese cuvintele ce aveau sa o urmareasca tot restul vietii: "Tu ma iubesti prea mult." "Oare de acolo a pornit acest Prea mult, prea repede?", se intreba Eva. N-ar fi stiut sa dea un raspuns.

Eva se stia indeajuns de mult incat sa recunoasca faptul ca uneori se arata mai puternica decat era de fapt, insa cel mai important fusese sa nu se simta umilita. Nu vroia sa accepte mila, era injositor pentru ea. Ii dadu drumul, desi era cel mai greu lucru de facut. I-a fost greu, s-a luptat enorm cu ea pentru a scoate durerea din suflet. "Poate ca acea durere nu s-a vindecat niciodata, poate doar am ingropat-o eu adanc, intr-un ungher de suflet unde nu mai ajunge niciodata lumina... I-am creat o crusta, asa cum o zgaiba face coaja pe genunchii unui copil neastamparat."

In parcul in care lasase o parte din amintiri, se aseza pe o banca, se lasa invaluita de atmosfera calda si se pierdu in cartea ei. Ridica ochii pentru un moment... In fata ei statea un copil blond, care ii zambea. Ii intinse bucatica de mar pe care o avea in mana. Eva il mangaie pe capsorul lui scump si se simti mai implinita decat oricand. Copilul se intoarse si o zbughi la fuga, pierdut intre aleile unui loc magic.

Se urca in tren pentru a se reintoarce la viata ei de acum. Ii facuse bine aceasta escapada prin cine era ea cu cativa ani in urma. Invalui intr-un gand cald cele doua inele, care acum erau probabil pe fundul raului unde fusesera aruncate, intr-un fel de ceremonial de inmormantare, marturia vie a dragostei de atunci. Tot ce avea acum era in sufletul ei, si stateau bine acolo toate acele amintiri, o faceau sa fie Eva de astazi.

Aroma clipelor prea mult - 3. Eva e joi

Cand auzi ceasul avu senzatia vie ca deasupra tavanului erau zece ciocane, fiecare cu ritmul lui... Deschise ochii, incercand sa trezeasca intai simturile. Pleoapele grele nu vroiau sa o asculte. Se intoarse pe partea cealalta si reinvie visul care fusese oprit prea devreme. Nu mai regasi aceeasi aroma...

Tinea cana ei mare cu ambele maini si se uita pe fereastra la o noua zi, peste aburii cafelei. Dincolo de sticla era un intreg univers de fiinte, de emotii si de esecuri. "Oare ziua de azi imi va aduce o noua durere?" Era neutra joia, doar ca ultimele zile fusesera un calvar pentru ea, era impovarata de prea multe ganduri si procese de constiinta. Primul gand al Evei, atunci cand era agresata de tot ce o inconjura, era sa se intrebe "EA cu ce a gresit?" Poate o deficienta de educatie, poate o fire uneori slaba, poate intr-adevar o virtute, intotdeauna avea nevoie sa verifice ce gresise ea, ca apoi sa ii judece si sa ii condamne pe cei din jur. Se ferea insa sa recunoasca lucrul asta, desi stia ca undeva ascuns in ea era un calau gata sa duca la ghilotina pe cei care o raneau.

Simtea nevoia sa fie ea cu ea azi. Sa isi ia bula aceea fragila ca de sapun, sa se inconjoare cu ea si si treaca neobservata prin marea de oameni grabita sa nu scape o fractiune din astazi. "Prostutii... Daca s-ar opri pentru 5 minute sa observe o privire, un gest, o raza de soare... Ar fii infinit mai bogati." Eva era obosita de toata incrancenarea in a atinge scopuri materiale, ii era dor de un zambet mut, inchis in ea, luminat prin privire.

Astazi era programata la un control medical general. Trecu prin cabinetul fiecaruia si realiza ca parca era o alta persoana cu fiecare. A fost tematoare, fragila, intrebatoare. A fost senina, purtandu-si cu mandrie zambetul pe care exersa sa il arate mai des. A fost inconjurata de propriile ziduri, incercand sa se protejeze. Psihologul a intuit-o imediat: "Eva, nu este o crima sa ai o carapace. Ai o sensibilitate pe care incerci sa o ascunzi. Foloseste-o, nimeni nu este de fier si nu este nevoie ca tot timpul sa incerci sa pari ceea ce asteapta ceilalti de la tine. Fii tu! Esti o persoana frumoasa!"

In timp ce iesea pe usa clinicii se gandea la ce ii spusese psihologul cu ochii aceia calzi. Desi o studiase, o detaliase, o pusese pe un panou si o examinase intr-un fel didactic, nu uitase nici un moment ca este o persoana, ca inauntru bate o inima si ca in mintea ei sunt mii de ganduri si de intrebari. O acceptase. Asa cum era ea. Mai mult, o validase. Primise o aprobare, desi se simtise (si inca se simtea) extrem de expusa. Se uita cu un soi de mila la vena care fusese brutalizata. Capatase o culoare albastruie, iar durerea era dovada faptului sa fusese rupta o parte din ea. "La fel cum doare o despartire de cineva drag... Am nevoie de timp si de apogeul intensitatii durerii pentru a ma putea vindeca."

Joi ii inspira un bistro sic. Hotari sa isi faca un cadou si sa se abata de la drumul spre casa. Gasi o cafenea retrasa, cu terasa, cu umbra si racoare unde se opri singura. Poate ca ii lipsea o persoana care sa ii tina companie, insa ii era prea dor de ea si oricum in mijlocul zilei toti prietenii ei erau ocupati. Ziua asta ii semana, schimbatoare, cand senina, cand rece, cand zambitoare si insorita - o reprezenta. Avea senzatia ca era pierduta intr-o mare de oameni care nu vorbeau aceeasi limba, care nu aveau ochi sa vada, dar ii placea. Asta isi dorise de la azi: sa fie invizibila. Avea nevoie sa isi regaseasca echilibrul. Sa se regaseasca pe ea. In ultima perioada se vazuse doar prin ochii celorlalti, uitase ca era Eva. Mereu in incercarea de a schimba ceva, de a se adapta, de a face pe plac celor importanti, uitase sa faca o analiza proprie. Ramasese in contact cu doar cateva parti din ea, de restul se rupsese. Si le vroia inapoi. Se ridica de la masa si ii zambi chelnerului. O uimise de cand intrase in cafenea - era un copil, banuia ca inca nu implinise 18 ani. Era atat de senin, de cald si de respectuos incat reusise sa o impresioneze. Il admira, il aprecia, dar o durea si sufletul de acest copil ratacit intr-o lume a adultilor. Ii amintea prea mult de ea. I se facuse dor de casa, de camera ce ii purta amprenta si mirosul, de locul acela unde putea sa fie ea insasi. Pasii o dusera incet spre carapacea ei.