Isi privea trupul scufundat in apa care umplea cada ei atat de familiara si o cuprinse incet un sentiment de dedublare. Desi cea care percepea totul era chiar persoana din cada, nu era ea. Eva plutea undeva, atemporala si fara contururi, traind prin cartea pe care o tinea in maini si dincolo de ea, savurand din plin momentul de ratacire.
“E o noapte prea intunecata pentru sentinte definitive”, gandi Eva. Asa ca isi lasa gandurile sa alerge in voie, bucurandu-se de fiecare ungher de memorie, de fiecare clipa de senzatie reala sau nu, de fiecare zambet mut care ii lumina zona din spatele ochilor. Pentru ca desi ii avea larg deschisi, nu vedea nimic in afara... Era pierduta in ea insasi. 
Paradoxul o coplesi, o cuprinse si o elibera in egala masura. “In sfarsit!”, ii veni sa strige, ca un “Evrika!” eliberator. Tumultul ultimelor ei ganduri se linisti ca prin minune cand realiza ca dorea sa fie singura. “Pentru prima oara”, isi spuse. “A disparut sentimentul ca m-am nascut jumatate, ca am trait jumatate, ca am iubit jumatate. Ce ironic!”. Simti de-a valma ca prea multa vreme s-a vazut incompleta. Isi aminti prea multe iubiri ratate. Neimpartasite. Nedorite. Isi aduse aminte de vorba ei: “In viata asta, mai iei un sut, mai dai si tu, poate fara sa vrei... Astea sunt regulile jocului”. Se gandi cu drag la toti cei care au trecut prin sufletul ei, carora le-a daruit ceva, pe care mainile ei i-au atins ca o prelungire a prea-plinului din ea. Abandona ideea in sunetul apei care vibra in jurul ei.
Isi aminti cum ceilalti ii spuneau ca e puternica si curajoasa. Isi zambi. Nu se puteau insela mai mult. Era curajul condamnatului la moarte care nu vede decat o singura cale de a scapa si care astfel nu isi mai pierde energia in alte variante posibile. A pus barbia in piept si s-a luptat cu viata pentru ca nu vazuze o alta cale. Vedea alte posibilitati doar atunci cand totul era calm. Si o istoveau alegerile. Tot ce isi dorise pana atunci era un barbat care sa o iubeasca pentru cum este, iar acum dintr-o data intelese. Era prea mult. Si ea nu se bucura de mai nimic tot incercand sa dea. “Poate o fi si vina ideii mele fixe de a da ceva inainte de a avea pretentia de a primi”. Paradoxul era ca stia ca e vorba de o alta forma de egoism. Era sentimentul propriei valori. Asa se vedea ea mai buna, asa era ea mai sus decat restul, era o putere pe care o avea asupra celorlalti nu pretinzand, ci daruind. Era un egoism invers fata de restul lumii. Ii veni sa rada.
Prima dragoste o lovise fulgerator, dupa ce ani buni tanjise dupa ceva ce nu stia sa exprime. Isi aminti gustul savuros al intregului. Acum intelegea ca realitatea este cea pe care o simte, o traieste interior fiecare. Ca nu are nimic de-a face cu realitatea unanim acceptata, conventia termenului de realitate. Cu toate astea iubea adevarul, il prefera verde, dureros de crud unei minciuni frumoase. Insa intelese ca prefera adevarul fiecaruia, adevarul personal, adevarul care contine trairile persoanei din fata ei. O urmarea de multa vreme limitarea pe care ti-o impune propriul trup. I se parea de-a dreptul incredibil sa traiesti o viata ca un ghem de ata, fara intrerupere sa fii aceeasi entitate. De asta isi iubea atat de mult cartile. Ii oferau vieti paralele in care se implica cu toata realitatea ei. Acelasi era motivul pentru care ii indemna pe cei dragi sa faca ce simt, sa fie consecventi propriilor trairi. Si ii placea sa stea sa ii asculte cum se destainuie. “Pana la urma, este un schimb echitabil. Ei primesc de la mine persoana care sa ii asculte, care sa taca atunci cand e cazul, iar eu primesc, poate cu un deliciu putin vinovat, posibilitatea de a trai prin ceilalti”.
Eva se hotari sa isi incheie baia. Avusese efectul asteptat. Isi mai privi odata picioarele lungi, proaspat epilate si realiza ca oja rosie de pe unghiile ei de la picioare era un pic prea vulgara. Ea era mult mai onesta cu ea insasi. Se infasura in prosopul preferat, albastru si imens, si iesi din cada.
Avu imboldul de a se uita la ceas, dar se opri la timp. Nu isi dorea conventii in momentul asta. Dorea sa traiasca tot ce ii navalise acum in minte. Isi aprinse o tigara si trase din ea cu pasiune. Iubea fumul care ii penetra plamanii atat de vinovat si de savuros. Il iubea si cand iesea din ea, ca un iubit satisfacut de contractiile unei placeri perverse. “Adevaratul motiv pentru care nu ma las de fumat”, isi zise Eva complice.
Lasa sa ii alunece prosopul cu care isi infasurase parul ud. Ii placea sa simta picaturile care se rostogoleau grele din cate o suvita. De data asta nu dorea sa intervina, isi lasa parul sa se simta in voia lui, cu aceasi consecventa cu care ea isi urma firul gandurilor. 
Nu se vazuse niciodata o femeie fatala, “Efectul frustrarilor din adolescenta...” chicoti in sinea ei. Stia insa ca atragea priviri si ca isca pasiuni care, cele mai multe dintre ele, erau tinute ascunse. Pana acum, cine avusese curajul sa faca si urmatorul pas, firesc de altfel, dupa ce inmugurea aceasta traire, se dovedea a fi nepregatit. “Poate ar trebui sa port un nume indian de genul Prea mult, prea repede”, isi spuse. Autoironia era o practica definitorie. Era asa de cand se stia si ii placea senzatia.
In acel moment suna telefonul si curma violent sirul reflectiilor Evei. Dezmagita intru-catva pentru tulburarea experientei ei interioare, dar si invaluita cald de gandul ca cineva vrea sa ii vorbeasca, raspunse.
Evei ii placea sa hoinareasca la volanul masinii, cu muzica tare, asortata cu starea ei sufleteasca. Avea usoare accese de mizantropie cand iesea in lume, insa cand era cu masina erau mai putin accentuate decat cele pe care le resimtea in transportul in comun. Ii ura cu pasiune pe cei care se inghionteau, vorbeau tare, mult si prost, pe cei pentru care proasta crestere era o emblema, o marca, un steag pe care il purtau mandri si dezinvolti, pe cei pentru care nesimtirea si impasibilitatea erau adevaratele valori, a doua natura. Enervata de lentoarea celui din fata si de manevrele nebanuite pe care le facea, dadu drumul unei injuraturi ca la carte. Nu injura decat la volan, isi permitea acest lux si cocheta cu ideea ca si raposatul ei bunic (sofer o viata intreaga), si tatal ei (sofer pasionat) faceau la fel. Bunica ei spusese candva ca sunt toti neam de manivela. Gasea reconfortant gandul ca o lega ceva de familia ei mai mult decat cateva combinatii organice.
incet. Si ca ea este unul dintre cei care traieste repede, vrea mult, vrea totul, vrea acum si nu ezita sa faca tot ce ii sta in putinta pentru a obtine ce isi doreste. Mai spunea si ca o persoana care traieste incet poate invata sa traiasca repede, insa cine traieste repede moare putin cate putin daca este fortat sa incetineasca ritmul. Asa se vedea si ea uneori, ca un om in continua miscare. Desi ducea dorul unei perioade de liniste. De cand se stia ura duminicile. Tocmai pentru ca era a doua zi la rand cand nu facea nimic. Desi... “Hm... poate este intr-adevar un avantaj in a nu face nimic, acela de a sta cu propriile ganduri”. O lovi evidenta: “Pai cum Doamne iarta-ma sa tina cineva pasul, cand nici macar eu n-am rabdare cu mine?” Avea cateodata sentimentul ca gandea mai multe lucruri de-o data. Si nu se vedea ca fiind o fire contemplativa. Gandea foarte mult, foarte repede, si reactiona la fel. I se reprosase asta. ”Mda... poate mai au si ei dreptate cateodata...”, gandi Eva.
