Aroma clipelor prea mult - 6. Revolta Evei

"Fi-r-ar..." Eva avea o stare de agitatie care nu i se potrivea, dovada si faptul ca se taiase. Era in bucataria ei, pregatindu-si ceva de mancare. O obseda un gand: se saturase de prefacatorie si de falsele valori. Astazi realizase ca in ultima perioada se lasase trasa in jos si ca isi pusese ratiunea proprie intr-un con de umbra. O perioada cazuse prada unor valori care nu erau ale ei. Incercase sa vada daca nu cumva ale ei erau gresite, incercase sa se schimbe. Astazi era momentul adevarului pentru ea.

Acum se gandea la toti acei oameni care au reusit sa razbata, sa isi depaseasca conditia si pe ei insisi, insa pastrand si valorile pe care Eva le admira atat de mult: onestitate, modestie, uneori umilinta, consecventa si bunatate. Avea multe exemple in jur de oameni cu o mandrie bine dezvoltata… Chiar si ea era mandra si orgolioasa din cand in cand, si poate prea mult in ultima vreme. “A venit momentul sa imi vad lungul nasului…” Simtea nevoia sa se scuture de toate non-valorile care simtea ca se lipisera de ea, unsuroase, urat mirositoare si hade. Observase ca incepuse sa asculte mai putin si sa vorbeasca mai mult… “Uneori tacerea este cel mai bun raspuns”. Oare egoismul o acaparase? Ar fi preferat sa spuna ca nu, insa…

Sunt oameni pe care ii admiri pentru ca sunt. Multi dintre ei nu isi vad valoarea, nu au destula incredere in fortele lor, insa atunci cand isi pun talentul la treaba realizeaza lucruri minunate, care iti fac pielea de gaina. O mama care isi creste singura copiii, care le da adevaratele valori, se sacrifica pe ea, dar care inca stie sa zambeasca si vrea mai mult de la ea. Un copil cu handicap, in carucior, care picteaza divin. Un orb care canta dumnezeieste.

Eva citise undeva ceva care spunea asa: “cea mai buna relatie este cea in care iubirea reciproca depaseste nevoia fiecaruia”. “Poate ca n-am iubit destul in ultima perioada.” Era constienta insa ca pentru a iubi era absolut necesar sa se iubeasca pe ea, sa se accepte, sa se inteleaga. Fara asta nu putea da mai nimic.

Salata pe care si-o pregatea era aproape gata, lipseau doar mirodeniile. Era sovaielnica si abia acum realiza asta. Cand era vorba de decizii simtea nevoia ca altcineva sa le ia. Parca ii era frica de ea, de faptul ca deciziile ei vor fi gresite. Cineva ii spusese ca are in ea toate raspunsurile. Si ca ar fi bine daca s-ar baza pe instinctele si pe judecata proprie. Simtea de parca in ultimele saptamani urlase tot timpul. Isi strigase frustrarile, isi tipase nevoile… Ii era dor sa taca.