Aroma clipelor prea mult – 7. Granite

„Am din ce in ce mai des senzatia ca cei mai mari dusmani ai nostri suntem chiar noi.” Eva era frustrata, enervata de neputinta... de faptul ca nu era ascultata... ca prea multe le faceau altii si ea trebuia poarte povara pentru ei... Era constienta ca si ea avea masura ei de vina: se implica prea mult. Insa erau anumite persoane de care nu se putea detasa indeajuns.

O fire uneori prea independenta, i se parea injusta o astfel de atitudine. Se simtea folosita. Poate fara intentie din partea celuilalt, insa asta nu avea rolul sa stearga aceasta impresie. Eva accepta greu ajutorul cuiva, erau cativa oameni la care putea apela si cu care se simtea in largul ei sa o faca. De cand isi aducea aminte ura sentimentul de „atarnache” (cum ii placea ei sa spuna), de persoana dependenta, care se lasa in carca altcuiva. Gasea in ea destule resurse pentru a ii ajuta pe cei din jur, uneori mai mult decat era cazul sau decat se asteptau ceilalti de la ea. Insa atunci cand se vedea pusa in fata faptului implinit si primea si imperativ acel „ajuta-ma” avea o senzatie acuta de incorsetare care o facea sa se simta ca un leu in cusca. Legata de maini si de picioare si obligata sa ia pe umerii ei o povara pe care poate nu ar fi vrut sa si-o asume. Era o problema mai mult de morala: „sa fiu egoista si sa imi vad de mine (lasand astfel pe cineva la greu) sau sa fac tot ce pot si ce tine de mine, la fel ca ultima data, ca penultima data...? De cate ori voi mai trece prin asta? Unde trag linia?”

O depasea aceasta lupta. „De ce nu inteleg oamenii astia ca singura persoana care ii poate ajuta sunt chiar ei insisi? De ce nu fac nimic pentru ei? De ce este mai important sa lesine de prea multa munca decat sa aiba grija de ei, decat sa isi asculte corpul atunci cand da semne ca e aproape de limita? De ce le vine mai usor sa isi piarda increderea in ei decat sa se analizeze pentru a-si cunoaste putintele si neputintele?” Eva era departe de a ajunge la o concluzie. Ce era cert pentru ea era faptul ca de multe ori era un spectator al granitelor nedefinite. Oricat s-ar fi straduit sa ajute, nu putea face nimic decat sa stea pe margine sa priveasca. Era ca si cum ar fi strigat fara sa o auda cineva. O alta granita: cea dintre vizibil si invizibil - era observata doar atunci cand era nevoie de ea sa preia responsabilitatea altcuiva. „Poate este doar o impresie exacerbata de frustrarea de moment...” Cu toate astea, ar fi vrut ca uneori sa aiba un caiet mare, pe care sa il tina pe genunchi ca un copil si pe care sa scrie cu carioca colorata si cat poate de mare: FA TOTUL PENTRU TINE! ESTI SINGURUL CARE POATE!